Meditație în Grădina Zen

 

Aproape pe nesimțite alunecăm dintr-una în alta, și înapoi. Din realitate în iluzie, și înapoi. Lumea grădinii zen, contemplarea frumuseților naturii de toamnă, ne învață să contemplăm natura conștiinței noastre și astfel ne aduce cu un pas mai aproape de meditație. Imaginea tremurătoare a lumii reflectată pe suprafața apei ne vorbește: iată natura iluzorie a realității și natura reală a iluziei. Priveliștea suprafeței apei este uneori atât de specială, încât nu mai știm ce este realitatea, care este reflexia sau ce se reflectă - aceasta este natura iluzorie, jucăușă și mereu fascinantă a mayei. 

Uneori abia dacă se mișcă ceva, abia dacă se întâmplă ceva. Natura îl încetinește pe om - pe omul prins în graba dezumanizantă în care trăim: o probă supraomenească de rezistență, atât pentru trup, cât și pentru suflet. Dar în orice mișcare există și nemișcarea. Chiar și în mijlocul celui mai mare haos putem găsi ceva nemișcat, de care atenția noastră se poate agăța - de exemplu respirația noastră, care este mereu la îndemână, atâta timp cât trăim.

Fiecare mișcare a lumii interioare și exterioare este un reminder a acelei tăceri, a acelei liniște din care izvorăște, trăiește și se sprijină orice mișcare. Liniștea - ca o oază dătătoare și susținătoare de viață - a devenit astăzi cel mai radical act vindecător pe care îl putem face pentru noi înșine și pentru lume.