Papa Ștrumf, Jupiter și scaunul de înmuiere
În ultimele luni am văzut-o pe mama de mai multe ori pe străzile Clujului. Mai des decât de obicei. Poate ca un efect secundar al pregătirii pentru constelațiile în grup. Nu e vorba de ea, bineînțeles, ci de doamne, femei în vârstă, bătrânici, care îmi amintesc de ea într-un fel sau altul. Chipul, forma bărbiei, părul, mișcările sau un gest, pașii. Ritmul. Teama de pe fața lor, față de această lume nouă care le înconjoară. Și dintr-o dată matrixul are un flash de glitch. Un impuls brusc de durere a sufletului, un sentiment de absență și dor după ea - așa cum poate plânge un copil după mama sa. Apoi se transformă într-un sentiment de bucurie că, în sfârșit, ne putem reconecta puțin, chiar dacă doar așa. Înăuntru. Între lumi. Pentru că acesta este singurul tip de conexiune ce ne-a mai rămas. Ceea ce este atât de greu de înțeles cât timp părinții noștri sunt încă în viață. Mă refer la aceia dintre noi care avem o relație profund tulbure cu ei, așa cum am avut eu - în timp ce ei erau în viață. Poate că asta îmi spune ea, astfel. Cu dragoste, o picătură de amintire a iubirii materne eterne. Prin aceste întâlniri. Pe străzile Clujului.
Unde mă tot fâțâi în viața mea de zi cu zi, din nou, iată, de câteva luni. Mă uit pe stradă pe fereastră și văd că doar cei care au dormit sau au muls situația de până acum sunt surprinși de ceea ce se întâmplă în lume. Ne tăiem gâtul unii altora fără ezitare și de bună voie, doar pentru că tu gândești altfel decât mine. Și apoi pentru ultima picătură de apă potabilă.
Primul lucru pe care Wilfried Nelles mi l-a spus când m-am așezat lângă el ca client a fost: „Vrei să pari dur, dar de fapt ești moale”. Ei bine, futui, exact de asta aveam nevoie, să primesc de la patronul constelațiilor. Macho-ul din mine aproape că exploda. Că sunt un lălău. Apoi m-am calmat - pentru că exact așa e: sunt super sensibil. Întotdeauna am fost. Contează ce nume dăm lucrurilor. Aparențele pot fi înșelătoare. Eu, deși în afară uneori pot fi foarte zimbru țăran, până la urmă întotdeauna o fac pentru a-mi proteja sensibilitatea interioară. Exteriorul dur protejează interiorul blând, moale. Ca și în constelații, în terapie, facem același lucru: înmoaiem ego-ul din jurul inimii. În acest sens, scaunul clientului este un scaun de înmuiere. :D
Una dintre cele mai mari bucurii ale mele de ceva vreme este să stau pe o bancă într-un parc sau într-un loc de joacă și să mă bucur de soare. Privesc în jur și/sau ascult peisajul sonor cu ochii închiși. Dacă am noroc, nimeni nu urlă ceva foarrrte important într-un apel video pus pe speaker. Privesc oamenii, poveștile, lumile care vin și pleacă. Dorințe, temeri. Vieți. Clujul are parcuri foarte mișto - nu ca în Mureșul.
Slavă Domnului că uit foarte repede conținutul constelațiilor, poveștile. Altfel aș fi putut aduce acasă cu mine acum câteva zile, de exemplu, mama care s-a aruncat în fântână. Și alte astfel de soarte asemănătoare, grele, dificile, traume din trecut cu ecouri până în prezent. Recent am râs cu voce tare, când un client tânăr, mi se pare cunoscut dar îmi scapă de unde, se așează pe scaunul clientului lângă mine la constelațiile în grup din Cluj, spunându-mi, printre altele, că a fost la o constelație individuală, și că de atunci și ca urmare și-a căutat și cunoscut tatăl biologic, l-am felicitat și, așa cum fac aproape întotdeauna, l-am întrebat la cine a fost la individual. Păi la tine, în Târgu Mureș, îmi răspunde, chicotind.
Contează mult în voia cui te lași, pe mâna cui mergi și în cine ai încredere. În terapie, în dragoste, în sex, în prietenie, în masaj, într-un taxi, în produsele unui vânzător din piață, în orice.
Am un prieten extrem de sceptic care mă întreabă despre constelații: cum pot fi oamenii atât de proști încât să își verse problemele în fața altora, într-un grup?! Râd în hohote la această întrebare, dar adevărul este că întrebările de genul îmi plac cel mai mult, pentru că trebuie chiar să depun multă forță mentală și spirituală pentru a răspunde cu exactitate și, astfel, mă împrietenesc puțin și cu propriul meu eu sceptic. Aștept câteva momente și apoi vine și îi spun răspunsul: ei bine, de exemplu, poți simți efectul de susținere vindecător al unei (mici) comunități - majoritatea dintre noi nu mai avem acest lucru în viața noastră de zi cu zi. Majoritatea dintre noi suntem singuri. Este bine să ai o astfel de experiență de comunitate ocazională, aproape tangibilă, de “substituire” a familiei. Pe de altă parte, acesta este unul dintre farmecele principale ale constelațiilor: persoane care nu te știu, nici pe tine, nici povestea ta, dintr-o dată devin o reprezentare exactă a persoanelor pe care o reprezintă. Ei simt și trăiesc pentru o scurtă perioadă de timp ceea ce simte acel celălalt pe care o reprezintă. Asta e partea mistică a constelațiilor, pe care o simțim, o trăim acolo dar care este destul de greu de explicat. Creștem împreună, ne trezim împreună, pas cu pas.
Barba mea este din ce în ce mai albă. Când mă uit în oglindă, nu e același lucru dacă mă văd ca Papa Ștrumf sau ca Jupiter. Uneori îl văd pe Papa Smurf în mine însumi, de ceva vreme, iar Jupiter este partea din mine pe care mi-a amintit-o recent Edo, într-o discuție lângă un whiskey — nu e o coincidență că avem o și parte atât de strânsă din trecutul nostru comun.
Și uneori, desigur, reușesc să văd realitatea simplă, imediată, vindecătoare: pur și simplu Zsolt se uită la mine în oglindă. Zsolt Sütő. Nenea care poate să zâmbească și să se mire de el însuși, fără probleme.
Te aștept cu drag la constelații individuale, atât în persoană, cât și online, și la atelierele în grup din toamnă. Până atunci numai bine, și o vară frumoasă! Aștept cu drag mesajul tău!
☎️ Tel/Whatsapp: +40751455145
Să păstrăm legătura, abonează-te:
Youtube | Newsletter | Canal-WhatsApp