Ultimul din neamul meu

sau unde este buncărul lui Harari

Am început să ies din ceața traumelor abia după 40 de ani. Zece ani din viața mea s-au dus pe acest proces intens de trezire și vindecare. Acum, la 50 de ani, sunt profund recunoscător pentru toate acestea. Atât pentru traume, cât și pentru vindecarea din ele. Îmi aparțin. Sunt unul dintre stâlpii fundamentali ai bogăției mele interioare nesfârșite.

Un alt stâlp al acestei bogății este lumina. Mă bucur de luminile dimineții în drum spre piața de zi. Atât în august, cât și în noiembrie. Strada Belșugului mă duce până la piață - și într-adevăr, de fiecare dată simt o imensă bogăție, chiar și atunci când cumpăr doar două kile de mere de la Cireșoaia și o legătură de mărar de undeva prin Valea Nirajului. În malluri mă simt mereu că sunt sărac. Piața este umană, mallul este neomenesc.

Pe stradă îmi asum adesea privirile oamenilor. Felul în care cineva se uită adânc în mine, își abate privirea sau tresare ușor atunci când mă uit și eu cu bucurie și curiozitate. Sau doar aruncă o privire, iar genele și ochii îi tremură aproape imperceptibil. Le iau asupra mea. Deși foarte rar este vorba cu adevărat despre mine. Adică despre interesul față de mine. Cel mai adesea ei văd pe altcineva. Mai ales pe tatăl lor. Și cu atât mai mult acum, de când îmbătrânesc. Unii văd bărbatul. Alții simt uneori acea liniște profundă - mai exact, acea pace rară, aparte, căruia te poți adresa fără probleme.

La un moment dat, la începutul anilor mei patruzeci, am simțit atât de grele liniile de sânge ale părinților mei - atât pe ramura mamei din Ciuc, cât și pe ramura tatei din Câmpie - încât am ajuns să îmi doresc ca, dacă tot mă trag atât de mult în jos și nu mă înalță, atunci măcar să se oprească în mine, prin mine. În acel nod al vieții care sunt eu. O descărcare abruptă chiar a avut loc - însă, spre surprinderea mea, linia nu s-a rupt în mine, ci s-a reînnoit. Și nu doar un fiu o duce mai departe, în alt loc, într-un alt fel și într-o altă direcție, ci și eu însumi. El reprezintă deja o cu totul altă prezență, iar acest lucru se datorează în mare măsură și felului în care noi, părinții lui, ne raportăm la toate acestea. De exemplu, la moștenirea sufletească a familiei.

Ca ultimul Sütő din Târgu Mureș, văd ironia în situație - eu, singurul din acea familie cândva uriașă care a luat în serios “doctrina Sütő”, ideologia fluturată obsesiv despre rămânere. Despre a rămâne acasă. Și a nu emigra. Da, există o parte din mine care îi vede drept trădători pe toți cei din Târgu Mureș care nu au rămas aici, ci au plecat de-a lungul deceniilor. Ghinionul meu este că niciodată nu am reușit să mă mut cu adevărat de aici. Ceva mă aducea mereu înapoi acasă. Poate chiar acea loialitate copilărească profundă față de rămânere.

Doctrinele, sistemele politice și ideologiile vin și pleacă, dar doar la suprafață diferă unele de altele. Aceeași energie se manifestă în forme aparent diferite. Au însă ceva în comun: ignoră ceea ce este cu adevărat esențial și intră - cu o anumită plăcere - în Marele Joc al fiecărei epoci. Cu cât mămăliga este mai mare, cu atât mai bine. Așa te absoarbe senzația puterii, plăcerea ei, indiferent de regim sau ideologie. Începi să te iei foarte în serios. Pe tine și gândurile tale „valoroase”. Am văzut asta foarte de aproape, la un prieten apropiat. Sistemele politice vin și pleacă, dar există ceva în mijlocul lor ce rămâne neatins de istorie. Eu acolo simt că aparțin. Sper că și tu.

Eu îmi iubesc seriozitatea, dar în cele din urmă nu mă agăț de niciunul dintre gândurile mele, nici măcar de cele mai strălucitoare - liniștea dintre gânduri este mult mai presus. Așa se face că, de cele mai multe ori, nici nu le rostesc, cel mult le notez pe o fițuică, pe care uneori o transcriu aici, o editez, îi dau un titlu și o așez înaintea ta, așa cum fac și cu aceste rânduri pe care le citești aici și acum. Creativitatea, conștiința și lumea gândurilor funcționează într-un mod foarte încâlcit, luxuriant, ca o junglă care crește nestingherită. Un dans extatic de petale fractali strălucitoare în mii de culori, un dar al lui Dumnezeu.

Nu demult, o clientă mă întreabă speriată: „Dar constelațiile sunt compatibile cu religia catolică?” I-am răspuns cu blândețe: „Desigur, de ce nu ar fi?” Dar mai târziu m-am gândit un pic mai profund la asta și mi-am recunoscut și mie însumi că frica ei este, într-un anumit sens, justificată: nu sunt compatibile. Pentru că constelațiile dizolvă orice dogmă, orice rigiditate, orice ignoranță, astfel încât puțină lumină - și prin lumină Dumnezeu - să poată apărea acolo. În spațiul intim al unei constelații individuale mă minunez și eu de fiecare dată că până și în inima celui mai mare infractor există conștiință și posibilitatea schimbării, a deschiderii, a evoluției. Ba chiar și în politicieni. Unii se luminează atunci când se lasă de fumat - iar alții atunci când se apucă. Pentru unii meditația devine alcoolismul lor subtil, iar alții ar face mai bine să se îmbete zdravăn, în locul atâtor „sfințenii” - adică dacă își doresc cu adevărat să evolueze și să se vindece. Constelațiile sunt mai apropiate de jocul cu mărgele de sticlă decât de psihoterapia clasică, mainstream - care, în mod ironic, tocmai sufletul îl pune deoparte.

Celui care este prizonierul ideologiilor îi pot oferi, înainte de toate, impulsul de a face câțiva pași în direcția libertății. Dar adevărata muncă începe abia atunci când începem să vedem natura tuturor ideologiilor și să trăim perspectiva de dincolo de ele. Poți lua asta și ca pe un avertisment. Și ca pe o invitație. Așa cum spune Harari: construiește-ți buncărul în conștiința ta, nu sub pământ. Există ceva dincolo de aceste jocuri omenești repetitive și nesfârșite. Și prin asta nu vreau să spun că nu ți-aș tăia gâtul dacă va veni vremea, într-un război care se apropie, doar pentru că nu îți place cine și ce sunt - ci că sunt dispus să merg până la capăt în ceea ce privește iubirea și umanitatea. Iar „până la capăt” înseamnă cu totul altceva în vreme de război decât în timp de pace.

Sunt complet neputincios în fața oceanului de deșeuri sonore care se revarsă spre mine pe stradă. Bunicii mei și toți strămoșii mei războinici, care au trăit războaie și care trăiesc și acum în mine, în celulele mele, exact despre asta cântă. Abia acum văd cât de greu le-a fost. În fața mării de dușmani. O simt pe propria piele, în fiecare zi când ies din casă. Și sunt complet, profund singur cu această experiență, aici și acum, în Târgu Mureș.

Trăim epoca analfabeților și a persoanelor insensibile și nesimțite: analfabeții pot fi manipulați ușor, împinși în toate direcțiile, iar acest lucru este făcut cu plăcere și eficiență de către „alfabeți”, pentru propria lor prosperitate. Privește în jur. De la California până la Miercurea Nirajului, asta se întâmplă. Nu există scăpare pentru nimeni, nicăieri. Întreaga omenire se află în fața - sau deja în mijlocul - unei lecții extrem de serioase. Mai exact, suntem deja până la gât în ea, iar pentru unii lațul chiar începe să se strângă. Problema nu este că o mare parte a orașului - a țării, a lumii - este analfabetă, ci că „alfabetul” nu are niciun interes real să schimbe asta. Iar chiar dacă, printr-un miracol, ar vrea, deja este prea târziu. Nu există posibilitatea ca nouă miliarde de oameni să se trezească deodată, aici și acum. Tu însă poți.

Acolo unde ieri era normalitatea, astăzi este nesimțirea. Iar acolo unde ieri era nesimțirea, astăzi găsim agresiunea verbală și tehnologică deschisă. Probabil că asta înseamnă și că mâine, acolo unde astăzi este agresiune verbală, va apărea agresiunea fizică deschisă - aceasta pare să fie direcția actuală a acestei involuții vizibile. Insensibilitatea și micro-macro-agresiunea au devenit fundamentul. O epocă se încheie și ne întoarcem acolo de unde am pornit. Într-un anumit sens, întreaga omenire regresează sub ochii noștri, atât de tare se teme de realitate. Ceea ce este în mic, este și în mare. Evitarea - fuga de realitate - ca unul dintre principalele motoare ale vieții și ale morții, voilá. Cu cât realitatea se apropie mai brutal de noi, cu atât apar mai multe posibilități de a o evita (”dezvoltarea” tehnologică). Iar forma supremă a evitării este războiul. Uciderea. Celălalt capăt al axei iubire-ură. Nu vreau să mă uit la tine, nu vreau să mă confrunt cu tine și cu realitatea ta - mai bine te elimin. Te blochez. Te anihilez.

Odată cu ochelarii smart și headseturile VR am ajuns și în penultima fază: realitatea devine secundară. Din ea mai ajunge la tine doar atât cât se mai strecoară, din fundal, prin iluzia virtuală așezată între tine și lume. Până și iluzia a devenit virtuală. Primele semne ale acestui lucru se văd deja de câțiva ani pe stradă: în privirile fixate pe videocall, care ignoră tot ce există în jur ecranului, sau în acel fel de a vorbi la telefon pe speaker, privind în gol, în altă parte. Omul mai este atent la mediul înconjurător doar atât cât să nu fie călcat de mașină - și tot mai des nici măcar atât. La fel și șoferii. Am ajuns chiar și la o consultație medicală vitală în care medicul s-a jucat tot timpul pe telefon. M-a costat 100 de euro. Îți poți imagina cu ce se ocupă pe tabletă un psihoterapeut online plictisit și epuizat în timp ce îți ascultă problemele. Să sperăm că măcar citește acest text. Ignoranța, în sensul originar al cuvântului (și mai ales în sens budist), adică evitarea realității, l-a ajutat pe om să supraviețuiască timp de mii de ani - însă acum începe să îl conducă spre propria pierzanie.

În 2020, întreaga omenire a trecut la un alt nivel în propria evoluție. Nimeni nu mai poate evita întâlnirea cu realitatea. Ori te deschizi și mergi mai departe, spre nivelul patru, ori aluneci înapoi spre nivelul doi (acolo unde se află Târgu Mureș), ori rămâi blocat în nivelul trei (Cluj-Napoca). Cam acestea sunt posibilitățile noastre - atât la nivel micro, cât și macro.

Cele două tabere mereu prezente - dreapta și stânga - se împacă doar când fiecare ajunge să îl vadă pe celălalt în sine însuși. Când înțelegem că suntem versiunile simplificate și inversate în oglindă unii ale altora. În asta nu diferim. În celălalt prinde viață propria noastră conștiință vinovată, proiectată în afară. Iar acest lucru poate fi vindecat doar de liniște. De liniștea care vine după marea ruptură interioară. La scară mare, însă, acest lucru pare să poată fi vindecat doar de liniștea de după marile conflagrații ale lumii - și chiar și atunci doar temporar. Cel puțin până acum așa a fost. De aceea liniștea, ca o oază vitală și ca sursă a normalității umane, devine cea mai radicală formă de activism posibilă aici și acum: pentru ca polaritatea dintotdeauna existentă să devină o forță care unește și nu una care dezbină. Trebuie să rămâi sensibil în ambele direcții - aceasta este calea omului spiritual. În acest sens, cea mai bună „investiție” pentru prezent și viitor este liniștea și meditația, fie că vor veni vremuri de război sau de pace. Buncărul lui Harari.

Un regim exterior poate fi schimbat, teoretic, prin vot și/sau prin revoluție exterioară. Însă adevărata schimbare de sistem are la bază liniștea interioară. Totul răsare din liniște. În ea, polaritatea este încă - și deja - una. Liniștea și meditația nu rezolvă nimic în mod direct, dar pot deveni temelia sigură a oricărei rezolvări. Am văzut și văd asta, am trăit și trăiesc asta aproape zi de zi, la scara mică a propriei mele vieți. Pacea însă nu poate fi monetizată la scară mare - decât prin consum fără sens (așa cum s-a întâmplat în ultimele decenii de pace) - dar acel consum nu duce nicăieri, decât spre războiul interior (vezi declinul sufletesc și spiritual al epocii noastre). Iar acel război, mai devreme sau mai târziu, se proiectează în exterior și totul începe din nou de la capăt.

Liniștea și meditația sunt ideologia mea, pare-se. :D

În viața mea de zi cu zi am foarte puțin acces la liniștea exterioară. Sunt prea sărac pentru ea - în bani, în condiții de viață, în relații. Și, ca și cum nu ar fi de ajuns, sufăr de o boală (invizibilă) pentru care există un singur leac - iar acel leac este, culmea, tocmai liniștea. Prin această boală rămân loial atât destinului mamei mele, cât și celui al tatălui meu. Amândoi au fost întreaga lor viață de neînțeles și imposibil de cuprins pentru cei din jurul lor. Așa este și viața mea. Nu întâmplător mă preocupă, de când mă știu, toate formele exterioare și interioare ale liniștii - de la meditație până la poluarea sonoră.

În orice oraș, în orice țară, dacă încerc să găsesc insula de liniște a acelui loc - de exemplu într-un parc - aproape sigur apare cineva care se cacă în acea liniște și, imediat, începe o conversație cu telefonul pe speaker. Și nici măcar oamenii în vârstă nu mai pot sta liniștiți. Își ascund, își maschează și își aliniază anxietatea și singurătatea exact cum o fac și tinerii: prin telefon. Nivelul de educație nu schimbă nimic în această privință. În acest sens, cu toții ne temem cel mai mult tocmai de ceea ce este baza, instrumentul și scopul oricărei vindecări și transformări autentice: liniștea. Acea liniște împăcată care cuprinde totul.

A lupta pentru liniște - sau a o păstra vie, a o ocroti cu blândețe - este adesea ca și cum aș sta singur în fața a nouă miliarde de oameni care lipiți la ecran vorbesc la telefon pus pe speaker sau se uită la TikTok-uri, iar zgomotul devine din ce în ce mai mare. Din cauza zgomotului, telefoanele trebuie date tot mai tare. Vocile trebuie ridicate și mai mult. Toți încearcă să acopere zgomotul prin și mai mult zgomot. Iar eu stau acolo, ca o pulă, în liniște, și privesc nebunia cât de repede se răspândește. Ce pot face? Îmi pun căștile - noise cancelling și/sau muzică - și pășesc înainte pe drumul meu, direct în mijlocul oceanului de zgomot. În zilele bune îl traversez înotând. Dar, sincer, eu sunt deja prea bătrân pentru asta. Și singur, cam atât mai pot face. Pentru liniște. În și prin meditații, constelații, videoclipuri pe YouTube, muzică, texte - și, desigur, în felul în care trăiesc zi de zi. Fac ceea ce pot. Știind totodată că este doar o picătură într-un ocean, atât de mică încât aproape că nici nu există. Poate doar Dumnezeu o vede. Și totuși o fac. Pentru că altfel nu pot. Aceasta este existența bodhisattva. „Merită făcut doar ceea ce este imposibil.” (Béla Hamvas) Încă o poveste, încă o ideologie pe care am luat-o în serios. Pentru că nu puteam altfel. Nu a fost o decizie. A fost o înclinație. O sensibilitate.

De unde știu care este singurul și adevăratul meu lucru de făcut în restul vieții? Din faptul că, în clipa în care ies din aici și acum, nu mai există altceva decât lipsă totală de speranță - și nimic altceva. Pentru mine, comoara cea mai prețioasă este meditația răsuflet: calea sufletului împăcat, radiant, prezent și în flow. A celui care este cuprins pe deplin de contemplarea neîntreruptă a fluxului continuu al creației. Am un singur lucru de făcut în această lume: răsufletul. Am devenit cel pe care îl căutam. Respir din inimă. Cercuri de liniște vindecătoare născute din inimă. Privește cum se propagă. În zgomot există un singur lucru sigur: liniștea din care zgomotul se naște și în care se întoarce mereu. Așa cum fundamentul vieții este și moartea: de acolo venim și acolo ne întoarcem întotdeauna, cum spune Bert Hellinger.

Înainte și după război există pace. Înainte și după gânduri există liniștea.

Nu, probabil că nu vom mai avea un viitor frumos. Nici tu, nici copiii tăi, nici nepoții tăi. Toate imaginile false ale unui viitor plin de speranță servesc doar la a te împiedica să vezi realitatea chiar aici, sub ochii tăi, acum. Înflorirea diferitelor forme de autoritarism - maghiar, românesc, rusesc sau american - se vede deja. Fragmentată, dar aparent imposibil de oprit. Poate fi încetinită, amânată, dar nu pare că mai poate fi oprită cu adevărat. Pentru că fundamentul pe care se construiește este deja aici, în mâna ta, în buzunarul tău. Și nu mai poți trăi fără el. Este prea târziu pentru disperare. Există doar adaptare. Dar să nu uiți: scopul tuturor proceselor - de la cele hiper-macro la cele hiper-micro - a fost dintotdeauna același: trezirea. Mereu. Chiar și moartea. Jocul și generozitatea lui Dumnezeu.

Nu am nicio îndoială în privința a tot ceea ce există dincolo de materialism și de materie. Viața îmi este grea în sensul existenței pământești - dar tot ceea ce se află dincolo de ea întâmpin oricând cu bucurie și recunosc imediat. În liniște și în suflet am fost întotdeauna acasă.

Nu cu zgomotul am o problemă, ci cu poluarea sonoră - care, în mod interesant, are foarte puțin de-a face cu zgomotul în sine. Așa cum nici plasticul nu este același lucru cu poluarea cu deșeurile de plastic. Pe stradă există nenumărate „mesaje” personale și sociale - dar zgomotul este atât de mare, încât ele nu mai au unde să pătrundă. Exact ca în parabola zen a ceștii prea pline. Alunecăm pe lângă traumele care ne umplu și ne străbat viața de zi cu zi așa cum scuipăm o gumă de mestecat sau aruncăm un chiștoc pe stradă. Atât pe lângă traumele pe care noi le provocăm altora, cât și pe lângă cele pe care alții ni le provoacă nouă.

Ceea ce regret cu adevărat - iar asta apare tot mai des în mine în ultima vreme, mai ales când văd oameni în vârstă în situații cotidiene umilitoare - este că nu am putut fi cu adevărat prezent lângă părinții mei în momentele grele, ca adult. Că traumele m-au împiedicat să cresc la timp. Am fost acolo cât am putut, și chiar dincolo de ceea ce puteam - de exemplu la moartea lor - dar nu atât de mult și nu în felul în care aș putea astăzi. În care aș vrea. Acum văd cât de greu le-a fost. Îmi pare rău, le spun uneori și în mine însumi.

Iar ceea ce odinioară detestam în teoria constelațiilor familiale, înainte să particip vreodată la una, astăzi iubesc din toată inima și am lăsat să mă cuprindă de tot. A devenit parte organică din viața mea de zi cu zi: conectarea (interioară) cu părinții, familia, strămoșii și înaintașii mei. În suferința mea prezentă se întrevede suferința celor dinaintea mea - o simt, o înțeleg, și asta devine o legătură vie, care traversează dimensiuni. O legătură plină de bucurie - pentru că în singurătatea și în sentimentul meu de a fi rămas ultimul din neamul meu din Mureș am învățat să mă bucur de orice formă de conexiune. Chiar și de cea mai mică.

Pentru asta a fost nevoie, desigur, să îi pierd pe toți, unul câte unul. Ca să nu mai stau singur în fața lumii doar ca adolescent, în trecut, ci și ca adult, în prezent. Adică în realitate, ca outsider, ca om marginalizat. Așa s-a făcut că trăiesc și stau în orașul meu natal ca ultimul și singurul membru rămas al familiei mele de origine. Ultimul Sütő. În umbra Marelui Zid Invizibil al Târgu Mureșului, care nu doar că nu s-a destrămat în ultimii 30 de ani, ci s-a întărit, conform intereselor locale. Din fericire, îmi vine adesea în minte că milioane de oameni trăiesc în mine (strămoși, înaintași). În anumite privințe sunt și expresia lor, iar mulți dintre ei au stat singuri, complet singuri: de ei aparțin, împreună cu ei sunt complet singur și totodată legat, în clipa eternă a vieții, aici și acum. Mereu aici și acum, altceva nu există. Aceasta este adevărata natură a vindecării transgeneraționale și a călătoriei prin timp.

Nu mai vreau să supraviețuiesc. Instinctele de viață încă funcționează într-un fel în mine, dar nu mai vreau să supraviețuiesc. Viața vrea să trăiască prin mine, iar ea va continua să trăiască și după ce eu voi muri. Mai mult, chiar și „viața mea” va continua puțin mai departe, va ondula mai departe prin fluxul vieții fiului meu. Dar faptul că într-o zi poate voi coace pâine de casă împreună cu nepoții mei - ei bine, asta totuși mă motivează să supraviețuiesc. Să trăiesc frumos. Înaintea războiului, în mijlocul lui și după.

Astfel te aștept cu drag pe 6 iunie la Cluj la constelații în grup, detalii în eveniment și pe site → Sună sau scrie-mi mesaj la tel/whatsapp +40751455145

Iar dacă nu poți participa la evenimentul în grup te aștept și la constelații individuale, în persoană la Cluj și la Mureș - sau online.